Despre atașamentele noastre și cum putem face ca ele să nu devină o problemă

Ce este terapia cognitiv-comportamentala?
septembrie 20, 2017
Anxietatea la copii
septembrie 20, 2017

De-a lungul vieții, fiecare dintre noi ne atașăm de diverse obiecte, persoane, fiinţe, vise etc.  Ne putem ataşa de aproape orice lucru: de rolurile noastre în viaţă, de atitudinile şi prejudecăţile noastre, de scopurile pe care ni le-am propus.  Mulţi ne ataşăm tot mai mult de sistemele noastre de negare.  Putem să ne agăţăm de relaţii importante: cu copiii, cu partenerul de viaţă, cu prietenii sau cu colegii.  Suntem ataşaţi de trăiri afective cum ar fi furia sau mândria.

La un capăt se găsesc ataşamentele slabe, diversiuni de moment care, dacă sunt îndepărtate din viaţa noastră, ne lasă doar un vag sentiment de disconfort.  La celălalt capăt este adevărata dependenţă.  Iar între extremele dependenţei grave şi ataşamentului slab sunt mai multe stări care conţin caracteristici din ambele.  Dacă le ducem prea departe, ataşamentele noastre au potenţialul de a se transforma în dependenţă, însă nu toate ataşamentele sunt dependenţe.

Multe religii orientale tratează ataşamentul ca pe ceva ce trebuie cucerit, învins, dizolvat sau depăşit.  Căutătorii spirituali trebuie să-şi educe ataşamentul, să-l elimine sau să se detaşeze de el, fiind considerat sursă a durerii, supărării, sclaviei, fricii şi urii.

Religiile occidentale privesc ataşamentul ca pe un lucru pe care căutătorii pot să-l exploateze, să-l transforme, să-l canalizeze şi să-l integreze în vieţile lor.

Ambele sisteme, oriental şi occidental, privesc doar o parte din ataşamente ca fiind negative sau cu potenţial dăunător.  Există dorinţe pozitive şi utile, atât în cadrul vieţii cotidiene, cât şi în relaţia cu domeniul divinităţii sau cu cel transpersonal.

Ne agăţăm de relaţii, roluri, activităţi sau obiecte materiale din mai multe motive.  Uneori de teamă, alteori încercăm să scăpăm de suferinţa din viaţa noastră.  Încercând să ne satisfacem nevoia autentică, neîmplinită de a fi iubiţi şi acceptaţi, ne ataşăm de alţi oameni, de animale sau de roluri sociale şi profesionale care promit să ne aducă acel lucru după care tânjim.  Poate că suntem copleşiţi de ruşine şi căutăm permanent în afara noastră ceva care să ne facă să ne simţim mai bine.  Sau poate că încercăm să ne creăm senzaţia că ne aflăm în siguranţă şi că lucrurile pe care le facem au un sens, definindu-ne din perspectiva punctelor de vedere şi al opiniilor noastre.  Ne agăţăm de oameni: soţii/ soțiile sau copiii noştri.  Ne susţinem cu încăpăţânare punctul de vedere: „Eu am dreptate, nu tu”, sau ne protejăm rolul social, cum ar fi cel de soţ perfect sau cel dat de locul de muncă.  Ne agăţăm de aşteptări: „Toţi copiii mei vor obţine note bune” sau de obiective: „Voi termina acest proiect până mâine.”  Nu este nimic în neregulă cu identitatea noastră de părinţi sau profesioniști şi avem cu toţii nevoie de obiective şi de visuri.  Ceea ce ne creează necazuri este ataşamentul nostru faţă de ele.

De asemenea, ataşamentul este foarte strâns legat de încercările noastre de a controla o lume schimbătoare şi imprevizibilă.

Pe parcursul psihoterapiei experienţiale, al meditaţiei, hipnozei clinice, psihodramei şi al altor abordări de explorare de sine este posibil să ne confruntăm cu realitatea caracterului nostru muritor, a fricii noastre de moarte, a dorinţelor noastre înfocate.  În acest proces, descoperim că ne-am definit prin ataşamentele pe care le avem, limitând astfel înţelegerea naturii noastre.  Eliberarea emoţională de ataşamente nu înseamnă că întoarcem spatele în mod automat relaţiilor, rolurilor, opiniilor sau obiectelor materiale din viaţa noastră, ci că ne eliberăm de nevoia de a ne agăţa de ele.

Este o practică utilă să observăm acest proces în viaţa de zi cu zi.  Este greu să punem în practică această abordare atunci când ea implică aspecte cu consecinţe importante pentru viaţa noastră.  De exemplu, dacă, în timpul unui proces de divorţ, instanţa acordă fostului partener custodia copiilor, mă confrunt cu renunţarea la rolul de părinte.  Asta nu înseamnă că de aici încolo încetez să mai fiu părinte; totuşi, pentru a uşura suferinţa intensă cauzată de separare, trebuie să renunţ la ideea pe care am avut-o despre ceea ce înseamnă un părinte.  Dacă mă agăţ strâns de gândul că părintele bun trăieşte cu copiii lui şi îi vede în fiecare zi, nu voi reuşi decât să fiu chinuit de suferinţă, supărare şi furie.  Se poate chiar să ajung atât de constrâns de punctul de vedere şi de emoţiile mele dureroase, încât, de fiecare dată când mă aflau cu copiii, să nu mă pot bucura din plin de timpul pe care-l petrecem împreună.

Prin eliberarea de ataşamente, fie că este vorba despre noi ca indivizi, comunităţi sau naţiuni, ne micşorăm limitările şi rigiditatea.

În unele cazuri, detaşarea fizică este necesară dar, putem schimba natura relaţiei noastre cu sursa multor ataşamente sau dependenţe şi, în acelaşi timp să păstrăm sau să facem apel la calităţile lor sănătoase, pozitive.   Confruntaţi dintr-odată cu emoţii, amintiri şi experienţe puternice, până de curând latente, amorţite sau exagerate, avem de ales: fie le lăsăm să ne copleşească sau să ne controleze, fie lucrăm cu ele.

            Există multe abordări ale terapiei, practicilor spirituale şi ale altor forme de autoexplorare care ne vor ajuta să rezolvăm problemele nesoluţionate şi să ne deschidem către o identitate mai cuprinzătoare.

Există atât de multe resurse terapeutice şi spirituale eficiente, disponibile, încât putem să le combinăm creator pe cele care funcţionează în cazul nostru.  O metodă ce pare potrivită pentru o etapă sau domeniu al dezvoltării s-ar putea să nu fie cea mai bună pentru următoarea.

Abordările pe care le alegem trebuie să includă o înţelegere cuprinzătoare a mecanismelor fiecărei persoane, care cuprinde nu numai identitatea exprimată de sinele mic, ci şi pe cea spirituală, mai vastă.  Dacă ne implicăm într-o autoexplorare ce se concentrează numai asupra rolului nostru de indivizi orientaţi spre lumea materială şi asupra biografiei noastre, ca fiind singura sursă a dificultăţilor pe care le avem, ne limităm sinele.  Abordările din diferite sisteme spirituale şi din psihologia transpersonală, psihodramă şi altele, oferă o perspectivă holistă asupra fiinţelor umane, care include atât calităţile noastre fizice, emoţionale, mentale şi spirituale, cât şi potenţialul nostru extins.

Lucrul în grup, cu un terapeut de încredere şi atent poate fi esenţială pentru a aborda trecutul şi a înlătura barierele emoţionale şi mecanismele de apărare, amplificând astfel treptat capacitatea de a avea încredere.

Prin dezvoltare personală începem să examinăm şi să ne modificăm aportul la relaţiile pe care le avem.  Dacă am fost pretenţioşi şi plini de nevoi, descoperim cum să renunţăm la această atitudine şi să avem încredere în propriile noastre resurse.  Dacă ne simţim cu uşurinţă prinşi în capcană, copleşiţi sau pierduţi, învăţăm să facem diferenţa între realitatea situaţiei şi starea noastră de tulburare lăuntrică.

Psiholog clinician, psihoterapeut

Mariana Marican