Viața de familie se referă la evenimentele trăite de un cuplu într-un mod predictibil și secvențial care traversează mai multe etape: formarea cuplului; apariţia primului copil; faza în care primul copil merge la şcoală; faza în care familia are primul adolescent; faza în care unul dintre copii ajunge la vârsta la care îşi poate structura propria viaţă de adult, dar nu se mută neapărat de acasă; părinţii ajung la vârsta mijlocie și pot deveni bunici sau pot ieşi la pensie; cuplul parental la vârsta a-III-a.

Dinamica familiei se schimbă odată cu accesarea fiecărea dintre etapele menționate. Apariţia primului copil schimbă dinamica relaţiei de cuplu. Partenerii capătă şi roluri parentale şi acest aspect le afectează modul de a interacţiona în cuplu. Este posibil ca rolurile parentale să devină prioritare rolurilor parteneriale. În aceste situaţii de schimbare şi de criză se verifică capacitatea familiei de a face faţă schimbării și își pune amprenta asupra copiilor      influențându-le în mod considerabil viața. Schimbările specifice fiecărei faze pot necesita dezvoltarea unor strategii noi de relaţionare. Rigidizarea în roluri specifice fazelor anterioare poate genera patologie de familie.

Există mai multe tipuri de relații de cuplu care pot deveni disfuncționale atunci când comunicarea dintre cei doi parteneri devin deficitară, partenerii evoluează diferit și au interese total opuse.

  1. Căsătoriile la vârste foarte tinere

Alegerea partenerială la vârste foarte tinere nu se referă numai la a alege persoana potrivită sau a fi aleasă de persoana potrivită.  Este foarte important şi modul în care partenerii de cuplu îşi reprezintă căsătoria. În acest caz miturile legate de căsătorie, cu care vin tinerii în cuplu, sunt foarte importante. Ele creează aşteptări şi roluri în relaţia de cuplu. Pot genera conflicte datorită diferenţelor legate de aceste mituri. În faza de început a relaţiei tinerii îşi crează patternuri de comunicare emoţională şi erotic-sexuală. Situația se poate complica în această primă fază din cauza lipsei de experiență a celor doi părinți și a faptului că, la rândul lor, au sărit etapele adolescenței fiind copleșiți de responsabilități și situațiile provocatoare cu care se confruntă.

  1. Căsătoriile între adulţi la vârstă mijlocie

Căsătoriile între adulţi la vârstă mijlocie sunt diferite ca dinamică faţă de cele între adulţi foarte tineri. Se presupune că partenerii de vârstă mijlocie au o experienţă relaţională din cuplurile anterioare. Acestea trebuie însă, ajustate la noul cuplu pentru că există riscul ca ele să blocheze dinamica prezentei relaţii.

  1. Căsătoriile între persoanele vârstnice

Căsătoriile între persoanele vârstnice pot fi caracterizate de o puternică conexiune sau de un acord bazat pe obişnuinţă şi pe dorinţa de a nu fi singur. Părinții din acestă categorie pot prezenta un risc mai mare de a deveni părinți hiperprotectivi, părinții și copiii având deopotrivă de suferit. Nu pot suporta ideea că cei mici ar putea fi în pericol și construiesc în jurul lor un zid din frici și interdicții care nu poate trece neobservat și fără să își pună amprenta pentru copii.

După Lewis (1998) problematica de bază a relaţiilor de cuplu se încadrează în următoarele dimensiuni: puterea;  distanţă-apropiere (intensitatea emoţională) şi volumul de activităţi şi valori împărtăşite; includere şi excludere; angajare şi dezangajare maritală; intimitate; sexualitate latentă şi manifestă.

La acestă listă se adaugă blocajele care țin de modul de transmitere a mesajului, blocaje ce țin de natura mesajului, climatul de încredere, judecata partenerului și alte motive care pot conduce la starea de degradare a relației de cuplu, fapt care afectează în mod direct comportamentul copilului, relația pe care și-o stabilește cu ceilalți oameni și modul în care se raportează la evenimentele din viața sa.

Amprenta relației de cuplu asupra copilului poate determina răni grave și greu de închis. Identificarea copilului cu părinții săi urmează două direcții: proiectivă și identificatoare. Copilul, mai târziu adultul, capătă control asupra obiectelor interne și externe raportându-se la evenimentele, acțiunile și trăirile care l-au marcat de-a lungul timpului. Identificarea proiectivă menţinută între părinți şi copilul lor după vârsta la care ar trebui făcută separarea devine patologică.

Copiii prinşi în relaţii bazate pe identificare proiectivă patologică cu mama lor, de exemplu, vor avea dificultăţi, ca adulţi, în alegerea unui partener. Modalitatea de a intra în relaţie va fi tot prin identificare proiectivă patologică. În acest tip de cuplu potenţialul conflictual şi de separare este foarte mare pentru că dată fiind confuzia nevoilor acestea nu se comunică, aproape niciodată, în spaţiul cuplului.

Susan Johnson aplică teoria ataşamentului în cuplu susţinând că tipul de ataşament securizant sau insecurizant în raport cu figura maternă generează ulterior anumite alegeri parteneriale. În ataşament sunt implicate emoţia puternică şi componente cognitive numite de Bowlby “modele reprezentaţionale” sau “modele de lucru interne”. Bebeluşii folosesc figura de ataşament (mama/tata) ca o bază sigură de explorare. Învinovăţirea şi reproşurile reprezintă un protest împotriva degradării relaţiei de ataşament.

Siguranța, stabilitatea emoțională, încrederea copiilor depind de relația părinților. Copiii învață și se dezvoltă emoțional prin modelele oferite de către părinți. Tensiunile nerezolvate din cuplu sunt simțite de copil ca un abandon, nu are încredere în părinți, iar acest fapt conduce la interiorizare, teamă, furie. Părinții au o contribuție permanentă în tot ce sunt și ce fac copiii lor.

Bibliografie:

  • Ciccone, 1999
  • Glick, Berman, Clarkin şi Rait, 2000
  • Godeanu S., 2010
  • Ainsworth, 1967