Elementul cheie al tulburării de personalitate paranoidă este prezenţa unui tipar comportamental caracterizat prin suspiciune şi neîncredere generalizată faţă de ceilalţi, motivele acestora fiind interpretate ca răuvoitoare. Acest tipar debutează la vârsta de adult tânăr şi se manifestă în diverse contexte.

Indivizii cu această tulburare presupun că ceilalţi îi exploatează, nedreptăţesc sau înşeală chiar dacă nu există nicio dovadă care să susţină aceste convingeri. Îi suspectează pe baza unor dovezi minime sau chiar fără nicio dovadă, pe ceilaţi de complot împotriva lor şi se aşteaptă să fie atacaţi brusc, în orice moment şi fără niciun motiv. Au frecvent sentimentul că au fost profund şi ireversibil prejudiciaţi de una sau mai multe persoane chiar dacă nu există nicio dovadă obiectivă în acest sens. Au îndoieli nejustificate cu privire la loialitatea sau încrederea pe care o pot acorda prietenilor şi asociaţilor, iar acţiunile acestora sunt minuţios observate pentru a dovedi intenţiile lor ostile. Orice presupusă abatere de la sinceritate sau loialitate este folosită pentru a-şi susţine convingerile anterioare. Sunt surprinşi când un prieten sau asociat îşi dovedeşte loialitatea, neputând accepta sau crede acest lucru. Dacă au probleme se aşteaptă ca pritenii să-i atace sau să-i ignore.

De obicei, evită să facă destăinuiri sau să devină apropiaţi de alte persoane deoarece se tem că informaţiile pe care le împărtăşesc vor fi folosite împotriva lor. Refuză uneori să răspundă la întrebări cu caracter personal, replicând că aceste informaţii “nu sunt treaba nimănui”. Descoperă înţelesuri ascunse, jignitoare sau ameninţătoare în remarci inocente şi evenimente inofensive. De exemplu, poate interpreta o greşeală neintenţionată a unui vânzător ca pe o încercare deliberată de a-l înşela, sau priveşte remarca amuzantă de circumstanţă a unui coleg de muncă ca pe un atac serios la persoană. Complimentele sunt adesea răstălmăcite şi de asemenea pot privi intenţia cuiva de a fi ajutaţi drept o acuză că nu reuşesc să îşi îndeplinească obligaţiile de serviciu suficient de bine singuri.

Persoanele cu această tulburare sunt ranchiunoase şi incapabile să uite jignirile, nedreptăţile sau tachinările cărora cred că le-au fost victime. Glumele inocente pot da naştere unor ostilităţi extreme, iar resentimentele persistă o  perioadă îndelungată. Deoarece sunt permanent atenţi la persoană sau reputaţie, sau că au fost prejudiciaţi în diverse moduri, sunt oricând gata să contraatace sau să reacţioneze cu mânie la presupuse insulte. Indivizii cu această tulburare pot suferi de gelozie patologică, suspectându-şi frecvent partenerul de viaţă de infidelitate fără nicio dovadă concretă. Strâng “dovezi” nesemnificative şi de circumstanţă pentru a-şi susţine convingerile de gelozie. Doresc să deţină un control total asupra relaţiilor intime pentru a evita să fie înşelaţi, punând permanent întrebări şi verificând unde se află, activităţile, intenţiile şi fidelitatea soţiei sau a partenerului.

În general, cei aflaţi în situaţia de a avea o tulburare de personalitate paranoidă, au dificultăţi în iniţierea relaţiilor apropiate şi probleme în menţinerea acestora. Suspiciunea şi ostilitatea lor excesivă se exprimă prin caracterul argumentativ direct, prin acuze repetate sau printr-o atitudine de retragere tăcută, evident ostilă. Deoarece sunt permanent în alertă faţă de potenţiale atacuri, acţionează în mod defensiv, ascuns sau ocolit, şi par “reci” şi lipsiţi de sentimente tandre. Deşi pot da impresia că sunt obiectivi , raţionali şi lipsiţi de emoţii, de cele mai multe ori afişează un registru labil de afecte în care domină exprimarea ostilităţii, înverşunării şi sarcasmului. Felul lor de a fi combativi şi suspicioşi va da naştere unui răspuns ostil din partea celorlalţi, iar acest lucru va servi mai departe pentru a le confirma presupunerile iniţiale.

Deoarece nu au încredere în ceilalţi, au o nevoie excesivă de auto-suficienţă şi un sentiment puternic de autonomie. De asemenea simt nevoia să aibă un nivel ridicat de control asupra celor din jur. Sunt adesea rigizi, critici faţă de alţii şi incapabili să colaboreze, având mari dificultăţi să accepte ei înşişi criticile venite din partea altora. Îi pot acuza pe alţii pentru propriile defecte. Deoarece contraatacă rapid ca răspuns la ameninţările pe care le percep din partea celor din jur, sunt persoane frecvent implicate în litigii şi dispute legale. Indivizii cu această tulburare caută să-şi confirme ideile negative preconcepute cu privire la persoanele sau situaţiile pe care le întâlnesc, atribuind celorlaţi motivaţii răuvoitoare care sunt proiecţia propriilor temeri. Pot avea fantezii nerealiste de grandoare, au adesea dorinţa de a obţine puterea şi un statut social înalt şi de a-şi forma prejudecăţi negative cu privire la ceilalţi în special faţă de grupuri populaţioniste diferite de cel din care fac parte. Deoarece preferă formulările simpliste despre lume, sunt circumspecţi faţă de situaţiile ambigue. Sunt percepuţi frecvent ca “fanatici” şi formează “culte” sau grupuri foarte coezive cu cei care le împărtăşesc sistemul de credinţă paranoid.

Ca răspuns particular la stres, indivizii cu această tulburare pot manifesta episoade psihotice cu durată foarte scurtă (minute sau ore). În unele cazuri, tulburarea de personalitate paranoidă face parte din antecedentele premorbide ale tulburării delirante sau schizofreniei. Aceşti indivizi sunt predispuşi să dezvolte tulburare depresivă majoră şi au risc crescut pentru agorafobie şi tulburare obsesiv-compulsivă.

Tulburarea de personalitate paranoidă poate deveni evidentă pentru prima dată în copilărie şi adolescenţă prin caracterul solitar al individului, relaţii limitate cu colegii, anxietate socială, randament şcolar scăzut, hipersensibilitate, idei şi limbaj bizare, precum şi fantezii particulare. Aceşti copii par “deosebiţi” sau “excentrici” şi sunt adeseori tachinaţi din acest motiv.

Personalitățile paranoice nu consideră ca ar avea vreo problemă, astfel încât șansele ca acestea să ceară ajutor de specialitate sunt minime. Dar se poate întâmpla ca anxietatea sau depresia să îi determine să consulte un psihiatru sau un psihoterapeut. În cazul psihoterapiei, a câștiga încrederea unui paranoic se poate dovedi o sarcină extrem de greu de realizat, deoarece paranoicul va acorda cu foarte mare dificultate încredere cuiva.

Cum ar fi indicat să ne raportăm la personalitățile de tip paranoid?

Deși tendința poate fi de multe ori să îi evităm ori să devenim și noi la rândul nostru agresivi și paranoici, nu este indicat să facem aceasta, mai ales dacă circumtanțele ne constrâng să avem o anumită formă de interacțiune cu ei, deoarece vor deveni și mai bănuitori, și mai suspicioși. Pot ajunge să creadă că îi evităm pentru că am uneltit împotriva lor și acum ne este teamă de consecințe ori, dacă și noi la rândul nostru devenim agresivi față de ei, vor ajunge să creadă că bănuielile pe care le aveau la adresa noastră au fost întemeiate și că nu degeaba ne-au suspectat că nu îi suportăm ori că le vrem răul. Nu trebuie să devenim familiari sau prea apropiați dacă nu ne dorim, și tocmai de aceea o atitudine neutră față de ei este cea mai potrivită. Dacă ne deranjează anumite comportamente de-ale lor ori simțim că ne încalcă limitele și granițele, indicat este să ne exprimăm dezacordul într-o manieră clară și directă exact față de acele comportamente, în loc de a-i ataca personal.

Să fim clari și transparenți – un paranoic oricum ne va pune la îndoială intențiile și bunăvoința, tocmai de aceea este indicat să fim cât mai clari, fermi și conciși în ceea ce avem de comunicat. Mesajele ambigui, care lasă loc de interpretări nu vor face altceva decât să îi dea apă la moară.

Să încercăm să lămurim neînțelegerile – din cauza faptului că o personalitate paranoidă este mereu suspicioasă și distorsionează semnificația reală a unor evenimente, ne va acuza de cele mai multe ori pe nedrept. Deși punctul nostru de vedere, în cele mai multe cazuri, nu îi va domoli bănuielile, cel mai bine este să încercăm să expunem situația așa cum o vedem noi, altfel de la o neînțelegere se poate ajunge la un conflict și mai mare, deoarece paranoicul se va gândi în continuare la cele întâmplate și va distorsiona din ce în ce mai mult semnificația evenimentului respectiv, găsind noi și noi sensuri și fiind gata oricând să înceapă represaliile.

Să evităm anumite subiecte de conversație cu ei – atunci când observăm că manifestă rigiditate, încăpățânare, aversiune, agresivitate, sau chiar fanatism față de un subiect anume, indicat este să ne păstrăm o atitudine neutră pentru că oricum nu îi vom putea face să accepte că există mai multe puncte de vedere asupra aceleiași probleme și că toate aceste puncte de vedere ar putea fi la fel de valide. Un paranoic nu va recunoaște niciodată că s-a înșelat și cu cât vei încerca să îi arăți cât de mult greșește, cu atât se va înverșuna și mai tare să îți arate cât de mult greșești tu.

Scopurile cheie vizate în tratament:

  • Construirea încrederii în cadrul terapiei explorând ambivalenţa, respectând autonomia persoanei şi graniţele sale emoţionale şi păstrând o atitudine non-defensivă.
  • Explorarea impactului şi a corectitudinii convingerilor problematice referitoare la ceilalţi în contexte interpersonale şi sociale cheie şi lucrul în colaborare pentru a dezvolta convingeri alternative, cu grad mai mare de funcţionalitate.
  • Testarea comportamentului şi a abilităţilor sociale mai adaptative pentru a susţine convingerile mai funcţionale şi a reduce predominanţa suspiciunii şi a încrederii.

Deşi este puţin probabil ca aceste persoane să apeleze la ajutor, nivelurile crescute de anxietate şi problemele interpersonale care pot ameninţa locul de muncă sau funcţionarea familială, îi pot determina pe aceştia să caute ajutor specializat. Însă aceasta nu înseamnă că ele sunt pregătite să se implice în terapie. Faptul că au o înţelegere limitată asupra gamei de dificultăţi psihologice cu care se confruntă şi faptul că evită proximitatea interpersonală înseamnă că implicarea în terapie rămâne constant o problemă. Munca se poate bloca din când în când, iar avantajele şi dezavantajele terapiei trebuie reanalizate, deoarece această ambivalenţă faţă de implicare şi colaborare este în sine o rezistenţă faţă de schimbare.

 

Nu recomand autodiagnosticul în baza informațiilor regăsite în diverse surse. Un diagnostic corect se poate pune numai de către un medic specialist.

 

Daniela Sima

Psihoterapeut, psiholog clinician